Voi propune așadar, cu toată umilința, părerea mea,

care sper că nu va întâmpina nicio obiecțiune.

Jonathan Swift

În cronica la Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, 2021), Mark Racz pune punctul pe igrec atunci când anticipează că cei mai mulți dintre locuitorii Bucureștiului vor spune că "da, e urât, aglomerat, mai avem literalmente un copac în tot orașul, dar e al nostru, îl iubim, noi îl facem, noi îl dregem, e bittersweet symphony cântat la 150.000 de tobe de eșapament". Și are dreptate. Felul în care Bucureștiul compensează pentru faptul că mai are literalmente un copac este să mai încropească din când în când câte un parc. Nu multe, fiindcă nu sunt rentabile. Nu mari, fiindcă nu e loc pentru ele. Așa că, în ultimii ani, au tot răsărit ici-colo mici părculețe înverzite cu platani și rulouri de gazon natural - cele mai multe clasate oficial ca locuri de joacă. Au apărut fiindcă era mare nevoie de ele, mai ales în cartierele rezidențiale cu blocuri întregi ieșite în consolă, demisoluri inundabile la orice ploaie și bariere duble la parcarea (încă) neasfaltată. În contextul în care fiecare metru pătrat din noile cartiere-dormitor este rezidențiabilizat la maximum de către dezvoltatori, cu rezultate hilar-odioase, faptul că din când în când apar printre monoliții mansardați câteva părculețe este binevenit. Într-atât de necesare sunt aceste spații de agrement încât cele câteva sute de metri pătrați sunt mereu arhipline: băncile ocupate de tătici și seniori, locurile de joacă mustind de micuți și, pe alei, trafic bară la bară de cărucioare cu nou-născuți. Playtime al lui Jacques Tati, doar că pe Drumul Fermei (în stânga un Penny, în dreapta un șir de vile, iar în fundal o parcare supraetajată).

Dintre toate părcurile acestea apărute în ultimii ani, cel liniar amenajat în Sectorul 6, pe terenul traversat în trecut de o cale ferată, este cel mai uau. Proiectul, finalizat până acum doar pe jumătate (8 din 16 hectare), adună laolaltă spații verzi, locuri de joacă pentru copii și destul de mult mobilier urban. În kilometrul și jumătate de la AFI Cotroceni până la Pasajul Lujerului, Parcul Liniei oferă cartierului ceea ce s-ar numi un third place, un spațiu terțiar între casă și muncă, ce înlesnește trecerea de la coabitare la locuire +, de ce nu, comunitate. Mă interesează însă felul în care parcul pare că se înghesuie printre proprietăți private (terenuri ale unor fabrici în degradare); felul în care aleea pavată cu dale și punctată din metru în metru de băncuțe se strecoară prin spatele gardurilor vechi cu sârmă ghimpată și țevăraie industrială. Un suprarealism est-european, în condițiile în care lățimea parcului abia depășește 15 metri (și aceia negociați între fosta APACA, o cale de acces auto și AFI). Sigur că utilitatea> stranietatea situației, însă poate că și cea din urmă ar merita potențată.

Propunere: să se extindă parcul liniar nu doar înspre vest (cum este prevăzut în proiect), ci și către est, tăind astfel capitala în două cu o linie pietonală, vegetală și de agrement. De acord, n-ar fi ușor și ar fi necesare câteva compromisuri. Dar nu ar fi imposibil. Parcul Liniei+ ar uni astfel o salbă de mici spații verzi, grădini și parcuri aflate pe drum, începând cu grădina Palatului Cotroceni și continuând cu Parcul Eroilor Sanitari, cel al Operei și Izvor. Deplasând minimal (câțiva metri) gardul proprietăților aflate pe direcție, cred că s-ar crea suficient spațiu pentru o pietonală și un șir de platani. Ruta ar continua direct pe Splaiul Independenței, care poate fi ușor înverzit (vezi fotografiile de epocă cu malurile Dâmboviței) până la Parcul Unirii. Cât despre Bulevardul Unirii, să ne reamintim că, în configurația sa veche (cea cu alei late și rânduri multiple de castani), îndeplinea rolul de parc liniar de dinainte să existe terminologia. Ar merge o revenire. (Țin minte că tocmai mă mutasem în București când începuse proiectul alveolelor de parcare.) Oricum, pe segmentul Piața Alba Iulia - Piața Muncii n-ar fi mult de lucru - dale sunt; ar mai trebui niște gazon. Cel mai dificil tronson ar fi acela care să unească Parcul Național de cel al Morarilor. Deși cred că grădinile blocurilor de pe Bulevardul Basarabia pot fi utilizate în acest scop. Iar tronsonul final ar fi pe axa Sticlăriei-Malaxa-Pantelimon (cu posibilitatea unei prelungiri până la fostul Complex Lebăda).

Rezultatul: un parc liniar-ish de aproximativ 17 kilometri, unind Valea Cascadelor cu Insula Pantelimon; o centură pietonală verde cu băncuțe, toalete inteligente și locuri de joacă; o alternativă (parțial) mai sănătoasă la a lua metroul, cu schimb la Unirii; și, desigur, premisa unor clash-uri cultural-urbanistice bombix.