Povestea din romanul “Costul vieților noastre" a pornit de la împărțirea lumii. M-a inspirat faptul că pământul e parcelat și împărțit astfel încât fiecare om să aibă un colțișor al lui, unii un colț mai mare, alții un colț mai mic. De aici am simțit nevoia să urmăresc și împărțirea timpului, apoi a corpului uman, și în final împărțirea vieții. A ieșit o carte despre muncă. Nu asta îmi propusesem, nici gând, abia scăpasem de un job, era ultimul lucru care mă interesa, dar de la măsurătorile de la care am început, inevitabil am ajuns la realitatea că omul muncește în cea mai mare parte a timpului, iar de când cu lucru de acasă, și în cea mai mare parte a spațiului personal. Se ajunge astfel la chirii, ore de lucru, bani, obligații, reguli, impozite, și lista aceasta poate fi continuată de oricine. Ca să aibă timp și energie pentru astfel de măsurători, dar mai ales pentru gândit, personajul principal trebuia să fie șomer. Este un fel indirect de a vorbi despre muncă. Miza este bineînțeles libertatea, dar noțiunea aceasta este atât de îndepărtată de omul muncitor încât pentru a o întrevedea e nevoie de o proiecție mentală asupra unui necunoscut văzut cu coada ochiului.

            Povestea a absorbit o sumedenie de notițe pe care le adunam de vreo doi-trei ani. Colectasem notițele astea pentru valoarea lor anecdotică. Ele revelau absurdul vieții cotidiene. Sursa era propria mea experiență, dar și ce-mi împărtășeau prietenii și ce observam în jur. 

            După publicare, am devenit foarte interesată de reacțiile cititorilor. La început, cititorii mei erau bineînțeles persoane apropiate sau care mă cunoșteau din trecut și mă urmăreau pe rețele. Reacția acestor apropiați, ca să nu le zic altfel, era aceea că mă felicitau pentru debut, se arătau entuziasmați, îmi trimiteau poze cu cartea cumpărată și-mi promiteau că se apucau de citit chiar în ziua respectivă, dar după asta se lăsa tăcere. Nu mai auzeam nimic de la ei. Nici măcar cei din familie nu-mi spuneau nimic despre carte. Singurul feedback pe care îl aveam era de la editură. Mi-e era și oarecum să întreb, nu voiam să pun presiune pe oameni, să nu se simtă obligați să mă încurajeze. Cu timpul am mai scos câte ceva de la unul de la altul, ba cineva mi-a trimis și poze cu pagini subliniate din care înțelegeam că ce mă sensibiliza pe mine ajungea și la cititor. Când mai întrebam, primeam aprecieri argumentate. Dar de ce tăceau și nu-mi spuneau nimic decât trași de limbă nu știu. Nu luam în calcul decât două posibilități: ori erau dezamăgiți, ori mureau de invidie. Înclinam spre prima totuși. Acum îmi citesc romanul oameni care abia mă cunosc, dar care își rup din timpul lor ca să-mi scrie despre experiența lor cu cartea. Cam așa stau lucrurile.

            Apoi au urmat cititorii care mă compătimeau. Ei nu știau prea multe despre viața mea și presupuneau că personajul principal din carte eram chiar eu. Le părea rău pentru metrii mei pătrați și că nu aveam balcon. Îmi venea să mă apăr și să le spun că eu totuși am balcon. Mie mi se pare că o duc mai bine decât personajul principal din carte, dar nu puteam admite că cea din poveste era în definitiv o ratată, căci am susținut într-un interviu la radio, ca și aici mai sus, că povestea era inspirată din viața prietenilor mei. Ba am pomenit odată și întreaga clasă mijlocie. Aruncam sub roțile trenului exact categoria de oameni de la care mă așteptam acum să mă citească și să-mi dea steluțe pe goodreads.

            Dar reacția cea mai optimistă a fost a celor care mi-au spus că deși au avut un sentiment de apăsare cât au citit, au și râs cu poftă. Mi-aș dori să se râdă mai mult.

            Cel mai teamă mi-a fost de posibile comentarii negative legate de aspectele economice surprinse în carte. Mă așteptam să fiu contrazisă și să fiu trimisă la manualul de economie. Niciun un comentariu de felul acesta, ceea ce dovedește că atât eu, cât și cititorii mei de până acum nu înțelegem mare lucru din economie. Cartea a fost bănuită ca fiind anti-capitalistă, ceea ce confirmă concluzia de mai devreme.

            Am fost întrebată la lansări și în interviuri despre prima amintire în care apare pasiunea pentru scris. Odată am spus că îmi amintesc că eram copil de grădiniță și desenam litere chirilice pe care le copiam din cărțile părinților. Dar adevărul e că în afară că am fost o elevă silitoare la toate materiile, inclusiv limba română, nu cred că am scris eu mai mult decât alți elevi silitori. Nu-mi place când se construiește mitul scriitorului născut de mic. Adevărul e că eu am scris email-uri timp de douăzeci de ani. Ba chiar am fost apreciată pentru ele și în negocierile cele mai grele eram rugată să scriu email-urile care plecau la clienți. Era vorba de milioane de euro. Asta scriam. Apoi de-odată lumea nu mai citea email-uri și eram mereu invitată să scriu foarte scurt, lucru care mă enerva. La o adică, colegii mei erau toți oameni cu studii și plătiți bine, de ce erau leneși și nu citeau email-urile mele elaborate? Acum se pompează în inteligența artificială care promite că o să citească email-urile în locul nostru. Aici s-a ajuns. N-am înțelegere pentru treaba asta. Acum mai bine de zece ani am început însă să scriu povești și nu mi-a mai păsat de email-uri. 

            Când nu scriu sau nu verific obsesiv steluțele de pe goodreads (nu numai pe ale mele), organizez aici la Viena un club de carte scrisă în limba română, unde am citit până acum Kinderland de Liliana Corobca, Trilogia sexului rătăcitor de Cristina Vremeș și Dama de cupă de Iulian Ciocan. Avem pe listă să citim Tatiana Țibuleac, Lavinia Braniște, Paula Erizanu, Dan Lungu și multe alte nume. Românii sunt a doua cea mai mare comunitate de străini din Austria, după germani, peste 160000 de persoane. Încă de la prima întâlnire au venit la club în jur de 20 de participanți. Ne întâlnim la o ciocolaterie ca să ne mai și îndulcim, căci literatura noastră nu e tocmai o felie de tort cum ar spune englezii. Citim proză contemporană din cele două țări, adică autori vii, și fiindcă sunt vii sperăm la un moment dat să-i și invităm la Viena. Eu visez la organizarea unor rezidențe de scris aici, mai ales că Viena este orașul în care au locuit și scris mulți clasici ai literaturii române, dar și pentru că cine n-ar vrea să stea o vreme la Viena și să scrie?