Uleiul sfârâie în mine. Un ulei puturos, din ăla în care au zăcut sute de pulpe de pui. Ulei cu resturi de carne arsă și bucăți carbonizate de cartofi. Fierbe undeva printre nervurile creierului, îmi inundă neuronii și o greutate ca de bolovani mi se lasă în brațe și-n picioare.

Nu-mi vine să plec. Stau fix aici și răspund. Nu mă dau dus, să fie clar!

Tocmai am fost jignit, s-au folosit cuvinte dure, ca pietrele. Așa că stau pe loc și dau răspunsul. Contraatacul!

Adică, uite și tu, ia cuvintele astea și analizează-le. Pune mâna pe el. Vezi ce tari sunt? Proiectile, le simți? Și-atunci cum să plec?!

Aaa, vrei să auzi și cuvintele, cuvintele-cuvinte, alea din dicționar? Ei, pe astea nu mi le mai amintesc exact. Tu înțelegi că uleiul sfârâie în mine? Nici nu mai văd clar, o ceață păstoasă mi-a coborât peste privire.

Și deschid gura, buzele se mișcă și scot la rândul meu proiectile, nu cuvinte. Le lansez în preajma ei, pe lângă cap și urechi, pe lângă sânii minunați. Peretele din spate e ciuruit. Îi arăt că și eu știu să bombardez, dar îs și mărinimos. N-o lovesc în plin. Spun tot ce am pe suflet, adică așa cred, că de acolo vin cuvintele-proiectile. Doar creierul nu-mi mai funcționează corespunzător, nu-s în stare să-mi amintesc nici de la ce a început cearta, nici ce mi-a spus exact.

Vrei să știi de unde scot proiectilele, de unde vin ele cu adevărat? Uite, mă gândesc. Nu vin din gură, chit că pe acolo ies. Caut mai departe, fără să mă duc spre creier. Cobor în gât, dar nu dau de urma lor. Mai jos. Mă uit înspre plămâni, nimic. În stomac, nici vorbă. Și-atunci?!

Mai cobor puțin, pe lângă mațe și dau de un... De o... Ce caută aici conserva asta? O cutie rotundă, din aluminiu, cu capacul  tăiat pe trei sferturi și căscat în sus, cu margini ascuțite, neregulate. În conserva asta întunecată bolborosește o zeamă puturoasă din care ies cuvintele. Pardon, proiectile, căci nu știu exact ce rostesc, ce arunc din mine.

Și când apar iar la suprafață, când privesc în jur, speriat de organul ăsta conservă, îmi dau seama că toate vorbele se opresc în ea, în loc de perete. Le prinde pe toate nu în creier, nici în piept, ci pe obrazul stâng, acela plin de pistrui, pictat de cel mai talentat artist din lume, obrazul ei, cel mai frumos tablou pe care l-am văzut vreodată.

Dau să-mi cer scuze. Nu știu ce mi-a spus, nici ce i-am zis eu până acum. Văd doar obrazul ciuruit de cuvinte-proiectile, pistruii smulși, căzuți pe gresia bucătăriei.

Spun îmi pare rău, dar vorbele ies ca niște baloane sparte. N-au vreun sens, le simt moi, goale, inutile.

În loc de scuze, ar fi trebuit să cer altceva. O pauză. 10 minute. Nu pot să mai scot din mine cuvinte pe care nu le înțeleg, pe care nu-s stăpân. Trebuie să opresc proiectilele astea, să nu mă las cuprins de uleiul încins! Cuvintele lasă urme, ca pumnii.

Ce simplu e, dacă înțelegi asta, la timpul potrivit... O pauză, 10 minute, de asta am nevoie. De fapt, aș fi avut nevoie, căci uneori cuvintele despart. Precum pumnii!