Ficțiunea, azi ești pagina mea de jurnal! M-am întrebat de multe ori în ultima vreme "Cine sunt eu fără studenție?". Acum, când începutul ultimului an de master se apropie amețitor de repede, I couldn't help but wonder... ce rămâne după absolvire? Pentru mine, universitatea a fost a doua casă timp de 4 ani din două motive: stăteam acolo mai mult decât acasă și simțeam ca aparțin. Poate primul argument sună hilar, iar al doilea edulcorat, dar asta a fost realitatea.

În ultimul an, am descoperit și cea de-a doua mea identitate: "Teacher". Și dacă stresul examenului de titularizare m-a determinat să încerc vara aceasta să îmi imaginez viață de liber profesionist din nou, experiența mea convenționala de student se apropie, fără urme de îndoiala, de sfârșit.

Și știu, cel mai mult o sa îmi fie dor să pot fi, concomitent, profesoară și studentă. Mă simt de parcă dimineața donez pasiune, înțelepciune și știință de limba engleză, iar după-masa, la cursuri, îmi reîncarc bateriile. Ținând balanța în echilibru, nu simt nici că trece timpul, nici că am încheiat copilăritul. Adultul responsabil și copilul visător și creativ pot să conviețuiască în mine încă un an. Apoi s-a zis cu visul american.

Nu am fost niciodată genul de persoana care să se împace lesne cu schimbările. Pentru mine nu exista zicala "apa trece, pietrele rămân". Eu vreau sa stea totul pe loc. Dar în viață, etapele se succed, iar suprapunerile sunt făcute să dureze puțin, doar de dragul acomodării. Iar eu trebuie să învăț să accept, nu doar să conștientizez acest aspect.

Dar, deoarece cu siguranță la un moment dat va trebui să fac pace cu gândul oricum, de ce sa nu încep de pe acum? Pentru că modul cel mai ușor de a gestiona o trăire e să o lași să te cuprindă, azi voi naviga nostalgia unui final iminent.

Să fii student în România înseamnă să perseverezi și atunci când nu primești sprijin, să te consolezi cu micile reușite și să fii om. Viața mea nu ar fi avut atât de mult sens fără studenție. Când am început facultatea, eram temătoare, credeam că acomodarea îmi va fi dificilă și nu voi găsi oameni cu care să rezonez, indiferent cât de extrovertită m-aș considera. Mă blamam, totuși, că-mi fac atâtea probleme, în fond, nu plecasem de acasă, iar distanța până la facultate era în continuare doar o plimbare mai lungă. Aveam bine înțepenite în nisip ancorele din liceu – prieteni, familie, foști colegi. Dar ce te faci când se dă refresh fără să te simți pregătit? E vreodată momentul perfect pentru tranziție? Răspunsul e evident.

Nu mi-a fost simplu să mă adaptez la program, de altfel, mult mai solicitant decât în timpul liceului, nici la volumul de materiale care trebuiau parcurse cu seriozitate, iar sesiunile mi-erau un chin, chiar și învățând în timpul semestrului. Când ești perfecționist, orice victorie vine și cu nevoi de îmbunătățire.

Micile rivalități formate în timpul facultății n-au reușit, însă, să știrbească prieteniile. Am înțeles, atunci când am făcut cunoștință cu unii colegi, că există mulți oameni care îmi împărtășesc cu adevărat pasiunile. Nu m-am mai simțit o insulă stingheră, ci am aderat la un anturaj. Fiind filologă at core încă din preadolescență, am dus lipsa discuțiilor interminabile despre cărți în timpul liceului, absolvind un profil real. Studenția m-a făcut să găsesc o familie de care o să-mi amintesc și peste zeci de ani.

Dar nu doar în colegi am găsit o familie, ci și în rândul cadrelor didactice. Mereu am avut parte de sprijin, îndrumare și gânduri bune. N-am simțit niciodată facultatea ca pe o corvoadă, chiar și când îmi era greu, îmi era drag. De tot și de toate.

Am avut mereu sălile mele preferate în universitate, în special cele în care era cald iarna și răcoare vara. Cafeaua băută pe fugă între cursuri nu va fi întrecută nici de cea mai scumpă din lume. Și aș da oricând o cină dintr-un restaurant de fițe pe un covrig mâncat în campus. Studenția e tot ce faci de nevoie, dar îți amintești cu dor.

De când lucrez, zilele mele preferate sunt cele în care nu fac nimic și nu sunt căutată de nimeni, dar n-a fost mereu așa. Studenția mea a fost presărată cu lecturi bune, care m-au învățat mai multe decât poți învăța trăind o viață întreagă, cu ieșiri cu grupul de prieteni, cu unele călătorii de buget, dar făcute cu intenție și voință, pentru amintiri, cu discuții profunde despre viață și sensul ei, dar și cu câteva decepții care întunecă, pe alocuri, această perioadă, pe care, cu drag și lejeritate, o pot numi cea mai frumoasă de până acum. Învăț, încetul cu încetul, văzând că se diminuează, să prețuiesc mai mult timpul pe care îl am doar pentru mine. Lucrez, iar cu ceva eforturi, mi-am păstrat bursa de merit, dar mă simt împlinită? Depinde de zi. Poate îmi permit mai multe, dar cel mai prețios a devenit timpul, și mi se scurge printre degete mult mai repede decât mi-aș dori. Încerc să clipesc mai rar, poate îl conving să mai rămână.

În anii de licență mă simțeam studentă peste tot. Atâta timp cât aveam mereu carnetul la mine și puteam să verific că n-a fost doar un vis, eram în siguranță. Acum perimetrul s-a restrâns. Mă mai simt studentă doar în campus, și, ocazional acasă, când învăț. Cred că mă voi întoarce pe băncile din fața intrării de la litere pentru mult timp după ce voi fi absolvit. Îmi plac iluziile.

În studenție am înțeles că poți învăța din plăcere, nu doar din datorie. Am priceput că oboseala și fericirea nu se exclud, iar visele pot înflori și când n-au exact o direcție, dar sunt încununate cu pasiune. Visul meu n-a fost mereu să fiu profesoară. Pașii trebuie făcuți cu atenție, dar încredere. Uneori e perfect normal să trăiești în incertitudine. Deciziile se iau pentru că e momentul potrivit, nu pentru că trebuie. Și niciodată nu e prea târziu să te răzgândești.

Studenția mea a fost o perioadă foarte intensă. Dintr-o adolescentă care simte mult am devenit un adult. N-aș fi cine sunt astăzi dacă n-aș fi avut parte de o pierdere. Eram în al doilea an de facultate, în iarnă, înaintea celei de-a treia sesiuni, când mi-am pierdut prima prietenă pe care am căpătat-o în studenție. Asta m-a învățat că lucrurile nu sunt mereu ceea ce par. Și nu în sensul citatelor de pe Facebook, ci pe bune. Niciodată nu știi ce se întâmplă în sufletele celor apropiați. Atunci am învățat să fiu mai prezentă. Nu doar fizic.

Nu o să ajung niciodată să răspund la întrebare. Odată student, vei fi întotdeauna. Absolvirea e un protocol, nu un ultimatum. Cu bune, cu rele, cu lipsuri, cu emoții, cu experiențe felurite, studenția merită trăită nu doar pentru o diplomă. E greșit să îți dorești doar asta. You have to be there for all the right reasons. Merită să fii student pentru orice și pentru nimic în particular. Ești mai om când ieși, ești mai tu. Merită să fii student și măcar pentru a înțelege experiența asta universală, dar esențialmente diferită, pe care toți o invocă pentru zâmbete și călătorii în timp. Merită să simți pe pielea ta de ce.