Imaginația Uliului era destul de bolnavă, întrucât visul unei lumi mai bune era periclitat. Mai ales pentru că trebuia să rămână în viață pentru reușita planului său. Într-una dintre creațiile sale mișcătoare, o trăsură cu picioroange umane de nichel, el contempla dacă merita să trăiască într-o lume atât de haină. Dacă meritau să fie salvați. Sau dacă ar fi trebuit să-și ia viața. În momentul de față, lucra la un nou proiect, un fel de inginerie inversă ce avea ca scop nașterea unei noi forme de viață ce putea nu numai trăi în lumea de afară, ci și s-o curețe. Ori asta, ori să care torța ființei umane în locul lor. Nimic altceva nu mai conta, decât noul lui plan diabolic.

O mică pauză. Un eșec în gândire. Memoria Uliului nu mai era ca altă dată. Reușise din nou, o altă formă de viață creată doar ca să fie întemnițată într-o cușcă. Așa era mult mai ușor s-o țină sub control. Având în vedere că manipularea genetică a acestei vieți a avut ca bază propriul său sânge, rezultatul a fost unul sumbru. Un fel de hibrid, parțial om, parțial babuin cu pene la subțioară și solzi de pește, ba chiar branhii ce-i ieșeau și se retrăgeau în niște părți ale corpului ce nu ar trebui menționate. Pielea-i era moartă, ba chiar palidă, iar singurul loc acoperit cu păr din tot corpul era capul său elongat.

— Vei fi gata, chiar dacă vrei sau nu!

Uliul, înarmat cu niște cuie chirurgicale începu, printre bare, să-i prindă solzii lungi de fundul cuștii. Cel puțin pe cei pe care i-a năpârlit. Majoritatea se zvârcoleau ca și cum ar fi avut o viață a lor.

Speriat, hibridul babuin-om luă o poziție fetală, ca o mingiucă și-și privi mâhnit tatăl.

— O jumătate de om într-o cutie, zise inventatorul.

Era cu mult mai departe de al său vis decât ar fi crezut, dar asta nu-l împiedica să încerce.

Dintre toți locatarii, el era cel mai de încredere, mai ales pentru că toți știau de invențiile sale umane.

*

Cinci bătăi la fiecare ușă. Uliul le deschiseră cu ajutorul dispozitivului vocal. Erau bineveniți în trăsura lui mecanică, câțiva supraviețuitori aduși de prietena sa, Ana.

Abia se întorseseră din depozitul mare cu mâncare, apă, și niște lanterne. N-au îndrăznit să se apropie de uneltele periculoase ale Călăului Andrei. Dar asta nu conta.

Înăuntru, Ana și Uliul se holbau unul în ochii celuilalt.

Ceilalți patru mai aruncau și ei câte o privire pe furiș. Ei erau Ionuț, Deva, Ălrău și Rolă. O parte din ei fiind oameni buni ce nu erau interesați de politicile Uliului. Pentru ei era mult mai ușor să se comporte ca și cum erau plictisiți, decât să riște trezirea maniei savantului.

— Iar sunt puși pe șotii, zise femeia.

— Stai liniștită Ana, o să continue să facă larmă până în ziua când nu vom mai fi.

— Las-o în pace, știi că-i borțoasă.

— Știam asta, Devo, dar na, este șoferul nostru până la urmă, și știi prea bine că nici ea nu-i în toate mințile.

Ălrău privi împrejur. Văzu atâtea piese industriale ancorate de tavan. Puntea nu era cu mult prea diferită. Apoi, îi privi pe ceilalți, atent. Toți erau destul de îngrijorați de aranjamentul curent și de rânduielile dintre savant și Ana. Trăsura nu era în cea mai bună stare, dar nu era ca și cum erau într-unul dintre autocamioane. Aceasta era totuși cuplată la un monitor de ediție limitată, din vremurile străvechi, ce transmitea tot ce se întâmpla afară. Aproape tot. O ceață destul de densă apăru de nicăieri. Toate împrejurimile dispărură din cauza ei.

Ana porni trăsură. Din când în când, opri trăsura mecanică pentru a-i face loc alteia să treacă. Era destul de interesant, câtă mână liberă li s-a dat.

Într-una din zile erau ori în laboratorul, casa lor, sau afară, iar în următoarea clipă, se treziră aici. Ciudat, dar așa erau timpurile. Mulți se treziseră cu o zgardă la gât, deși nu toți. Iar aceste javrete de oameni aveau numere ștampilate chiar sub ele, la gât, fără nici o explicație. Nimic nu avea vreun sens anume, iar stresul îi cam omora pe toți. Majoritatea se mulțumeau făcând ce vor și cu cine sau ce era în jur.

*

— Cred că am auzit ceva venind din camera lui Rolă.

— Ce?

— Poftim, îngână Ionuț.

— Nu ți-am făcut nimic. Nu-i nimic în neregulă cu camera mea, să știi! Nu-mi poți invada, pur și simplu intimitatea! Zise Rolă.

— Dar am auzi ceva venind dinăuntrul ei. Nu-mi spune că ascunzi ceva acolo! Știi bine că nu putem părăsi trăsura, nu am primit costumele speciale, alea de protecție, încă.

Trăsura avea, întradevăr niște camere de depozitare sub podea, modificate pentru ei. Ca să doarmă și să-și lase lucrurile acolo, mai mult sau mai puțin sigure.

Motivul pentru care nu au primit costumele speciale era unul simplu. Fiecare dintre ei primise o misiune diferită, o slujbă pe care trebuiau s-o ducă până la capăt. Iar aceasta trebuia terminată până aproape de sfârșitul vieții lor, sau al numărului tatuat pe gât. Așa era viața pe vremuri.

Tensiunea era atât de încărcată căci puteai s-o tai cu un cuțitaș de pâine. Momentan totul era cu mult mai bine decât ar fi fost în trecut.

— Vom vedea.

În timp ce echipajul din trăsură se apropria de obiectiv, primele momente de neliniște se făcură știute.

— Cineva mi-a intrat în cameră, dar cum? Când? Abia dacă ies din cameră, iar în drum spre cală, n-o las neîncuiată.

Toți se întoarseră spre Rolă, privindu-l cu un amestec de greață, milă și amuzament. Acest bărbat avea să fie privit de sus tot restul vieții, dinăuntrul cutiei sale de metal.

Rolă tremura, dar de ce? Care putea fi motivul? Brațele-i erau slabe, la fel și genunchii. Ochii săi parcă-și pierduseră strălucirea și culoarea. Și-a lăsat garda jos, și așa l-au prins. Cumva, iar acest lucru nu și-l putea explica, au reușit să-i străpungă intimitatea și să-i lase un obiect mic de nichel înăuntrul camerei sale.

Dar asta era doar o singură trăsura. Mai era și altele.

Nu știau asta încă, dar Uliul a creat trăsurile cu multă vreme în urmă, cu un singur scop. Moartea. Fiind niște capcane mortale al căror pereți s-ar fi mișcat și micșorat până în momentul în care i-ar fi strivit pe cei prinși în capcana aceasta metalică ca de păianjen. Singura cale de scăpare era ca ei să-și accepte și să treacă de propria lor natură umană, dar doar dacă puteau sau erau în stare, puteau scăpa cu bine.

Multe dintre trăsuri erau pierdute în neant, fiind distruse, strivite împreună cu oamenii dinăuntrul lor până în momentul anihilării totale.

*

Aerul curat dinăuntrul buncărului era limitat. N-avea de gând să reziste până la nesfârșit. Era destul de evident că acest oraș subteran deveni cu atât mai puțin un buncăr cu cât trăsurile începură a le penetra pereții de oțel și de a săpa prin pământ.

*

Afară, domneau singuri. Într-un spațiu unde viața nu avea cum să continue, ei și-au manifestat forme fizice. Umanozii uriași acum nu mai străluceau cu electricitate, pentru că și-au vândut fulgerele pentru niște nori toxici făcuți dintr-o radiație fără sfârșit, o neurotoxină ce le-a luminat ochii verde. Acum pășeau într-o lume care era numai a lor, proaspăt obținută.

Ale lor slugi fuseseră răsplătite după propriul plac.

Deși erau niște ființe mărunte și fără cap, acestea urmau să tortureze oamenii după propriul plac, până la adânci bătrâneți.

Inițial ăsta era planul lor, și schimbul dintre ei și uriași.

Clar, ăsta era singurul lucru care-i diferenția.

În timp ce uriașii se bucurau de haosul unei lumi sumbre, și distrugerea ce avea să urmeze, cei mici și fără cap se bucurau de unitatea adusă de durere și tortură, căci adevărul cărnii venea numai din asta. Ei dorea ca lumea de sub buncăr să fie curată, și mai puțin turmentată.

Iar din această cauză, l-au convins pe Uliul, cu ajutorul forțelor lor telepatice să construiască trăsurile. Acestea fiind capabile de o autodistrugere atât de specială căci nu avea de gând să lase nici o urmă.

Și chiar dacă ar fi lăsat, asta nu conta, pentru că ceața se hrănea cu nichel și metale prețioase.

*

Pentru moment, lumea s-a mutat în subteran pentru că afară totul s-a sfârșit. Nimic nu creștea acolo.

*

— Ar fi cazul să mă întorc la muncă. Dacă mă opresc, nu voi avea nici o altă opțiune decât să aștept chemarea rece și primitoare a morții.

— Ești mult prea dramatic, Victor. O să te omori de la atâta muncă. Nu vezi că n-am mai rămas decât noi doi? Ceilalți patru colegi ai noștrii s-au spânzurat deja.

— De ce trebuie să-mi reamintești, Lauro?

— Din cauza problemelor tale de memorie. Din momentul în care au început și până acum, este singurul lucru care te ține în frâu. Ceva te ține locului, și din a trece mai departe. Iar în loc s-o faci, te înneci în muncă.

— Laura, știi că trebuie să-mi continui munca. Nu poți înțelege acum, dar vei putea într-o bună zi. Sunt făcut pentru asta.

— Dar e ceva fără rost. Nu faci nimic altceva decât să dai la manivelă.

— Știu asta deja. Poate face ceva. Sunt mai mult ca sigur că trimite un mesaj de ajutor.

Adevărul fiind unul total opus. Nu exista nici o confirmare că ar face ceva de genul. Victor se purta ca și cum datul la manivelă i-ar fi adus pe toți prietenii și colegii săi înapoi din morți. Poate că da, poate că nu.

Deși nu avea vreo legătură cu ce făcea el, o dată la ceva vreme, trăsura se cutremura. Iar el era sigur că acest fenomen era din cauza lui și a manivelei.

Dar venea la intervale neregulate. Victor ignoră acest lucru și se minți pe sine însuși. Ce altceva putea face?

Ea, femeia de lângă el, nu-i era soție. Nu s-au măritat, încă. Nu era nici-un preot în vreo trăsură de acolo. Sau dacă era, îi evita pentru un motiv anume, sau altul.

— În cazul ăsta, nu-mi dai nici o altă alternativă. Voi prăbuși trăsura într-o groapă mică și adâncă din care nu ne va mai găsi nimeni.

— N-o face Lauro, tu știi prea bine că n-am habar cum să conduc, și voi muri. Iar eu nu vrea să mor încă!

— Ce ai de gând să faci, atunci? Să aștepți pe cineva să ne salveze și să-ți tai bucățica din podea cu manivela ca s-o iei cu tine? Revino-ți omule!

— Încerc din răsputeri, Laura, dar nu vezi că nu pot? Nu-ți dai seama cât sufăr? Este singurul lucru la care mă descurc. Nu-s bun la nimic altceva.

— Deci asta e, nu? O să dai la manivelă până când nu o să mai poți? Nu te pot convinge să te răzgândești, nu-i așa?

Victor deja-și făcuse planuri pentru viitor. Felul în care le-a gândit a fost singurul lucru ieșit din comun sau ciudat.

O bucățică din intestinul său subțire a fost tăiat. În locul lui, un dispozitiv de îndepărtare al deșeurilor, care să-l ajute cu tot procesul, a fost băgat. Dintre toți colegii și amicii săi, având în vedere situația groaznică în care era, el era cel mai fericit.

Era ca și cum această trăsură a fost construită special pentru el.

Dintre toți, el primise cea mai ușoară slujbă. Cel care primise munca de mentenanță se spânzurase cu un cablu electric, curentându-se în același timp doar ca să se simtă cu atât mai puțin fără speranță.

Altul primise slujba de a scăpa de deșeurile personale din trăsură. Dar faptul că era prea multe tuburi de curățat, prea multe butoane și combinații și funcții ce nu puteau fi uitate l-au condus la nebunie.